Return to flip book view

Message

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 1 Evaluarea în educaţie Cristiana Veronica Pintilie Şcoala Gimnazială „Elena Rareş” Botoşani a profesor, în fiecare zi mă ofer ca model şi mă expun în faţa elevilor pentru că orice fel de metodă adoptată astăzi la clasa e un act de curaj şi o provocare de a folosi ceea ce tu ca educator știi deja şi aplici într-un mod nou, creativ, cu scopul de a dezvolta competenţele elevilor, care vor dovedi că ştiu, la rândul lor, să aplice în viaţa de zi cu zi cele achiziţionate. Ajung să verific şi să înțeleg dacă lucrurile au mers în direcţia corectă prin mai multe componente ale sistemului de educatie, componente care formează un sistem în centrul căruia se afla elevul si nevoile acestuia. Evaluarea este o componentă necesară funcționării oricărui sistem şi confirmă gradul lui de eficienţă. Procesul de învăţământ ca sistem cu structură specifică are un nivel al așteptărilor, exprimat în scopuri şi obiective, un nivel de competenţă (ştiinţifică, metodologică) şi un nivel al realizărilor, exprimat în modificările comportamentului învățat (cunoştinţe, abilităţi, atitudini, convingeri). Evaluarea în procesul de învăţământ are drept scop redarea obiectivelor în forma realizării lor. Procesul de învăţământ fiind un sistem de autoreglare, evaluare permite feed back – ul, perfecţionarea procesului de învăţământ. Rezultatele obţinute într-o anumită secvență didactică vor fi, într-o secvență ulterioară ameliorate, corectate, perfecționate. „Evaluarea rezultatelor muncii şcolare evidenţiază valoarea, nivelul, performanţele şi eficienţa eforturilor depuse de toţi factorii educaţionali şi randamentul muncii de învăţare. Randamentul muncii şcolare e evidenţiat de rezultatele calitative la învatare ale elevilor. Randamentul şcolar include evaluarea rezultatelor obţinute sub toate laturile personalităţii elevului, ca şi ale întregului proces instructiv-educativ al instituţiei scolare, inclusiv eficienţa pregătirii şi învăţământului în plan social.” Iată deci cum se ajunge la aceasta definiție a evaluării care este de fapt actul didactic complex integrat întregului proces predare-învăţare, care asigura evidențierea cantității cunoştinţelor dobândite şi valoarea, nivelul, performanţele şi eficienţa acestora la un moment dat (în mod curent, periodic, final). Oferă soluţii de perfecţionare a actului de predare-învăţare. Presupune două momente distincte: măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare. Evaluarea este actul didactic care determină promovarea sau nepromovarea elevilor dintr-o etapa de învăţare în alta. Din partea profesorilor examinatori se cer următoarele calităţi: pricepere, corectitudine, obiectivitate şi responsabilitate. Nota reprezintă singurul mijloc de informare asupra rezultatelor elevilor; caracterul abstract al notei nu permite relevarea în orice moment a detaliilor semnificative care au dus la obţinerea acelui rezultat (efort, conștiinciozitate, inteligenţă, hazard). Didactica tradițională așază la baza evaluării numai indicatori de ordin cognitiv (cât știe elevul). Pedagogia contemporană consideră aceşti indicatori ca fiind insuficienți: evaluarea trebuie să se extindă şi asupra altor indicatori, fie tot de ordin cognitiv (ca de exemplu capacitatea de aplicare a cunoştinţelor în practică sau nivelul dezvoltării intelectuale), fie privind personalitatea elevului şi conduita sa (ca de exemplu aptitudinile, interesele, valorile, convingerile, atitudinile). Pedagogia contemporană atrage, de asemenea, atenţia asupra necesităţii nuanțării mai bogate şi a folosirii mai flexibile a tehnicilor de evaluare existente. Schema tradițională a tehnicilor de evaluare este considerată prea săracă, aşa ca s-au experimentat şi s-au produs metode noi precum testul docimologic. Prin urmare atunci când un profesor aplică evaluarea la clasă este necesar să aibă în vedere câteva întrebări pentru a putea să eficientizeze aceasta componentă a întregului act didactic: 1. Pentru ce se face evaluarea şi care sunt funcţiile ei? 2. În raport cu ce? (care este sistemul de referinţă, care sunt criteriile evaluării) 3. Pentru cine? (care sunt destinatarii evaluării) 4. Ce se evaluează? ( conduită, rezultate, procese, evoluții) 5. Cu ajutorul căror instrumente şi prin care proceduri se face evaluarea? Citind lucrarea domnului Constantin Cucoș - Pedagogie, atât de utilă şi de actuală în pregătirea noastră ca educatori, ajung mereu la aceeaşi concluzie, personală de altfel, precum că evaluarea trebuie, chiar dacă trebuie să consideram starea de bine pe care se necesită să o instituim şi gradul de creativitate a metodei sau materialului folosit, să fie o experienţă de învăţare, trebuie să fie motivantă şi nestresantă, trebuie să fie mai mult constructivă şi să se concentreze pe ceea ce s-a învățat şi nu pe ceea ace s-a greșit, trebuie să ofere oportunităţi de gândire, reflective şi revizuire, trebuie să fie clară şi explicită, trebuie să stimuleze procesele de coevaluare între profesor-elev, între elev-elev, şi nu în ultimul rând trebuie să promoveze dezvoltarea capacităților de autoevaluare la elevi . Așa că putem stabili conform domnului profesor Cucoș 14 reguli pentru o evaluare reuşită : - facem din evaluare o sărbătoare a reuşitei şi o apologie a progresului (turul galeriei pentru toţi); - apreciem, întărim şi marcăm orice progres realizat de elevi (nu ai terminat testul, însă ai lucrat C

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 2 prima parte impecabil pentru a doua oara, bravo); - încercăm să convertim nerealizările sau eșecurile elevilor în instanțe de revenire, motivare, perfectare ( hai să încercăm să scriem împreună acest fragment să vedem unde devine dificil); - delimităm şi accentuăm încă din etapa predării acele elemente de referinţă pe care elevii trebuie să le etaleze în procesul de evaluare (mi-ar plăcea ca măcar aceste lucruri să le știți fără ezitare şi ca semn ca aţi înţeles baza discuțiilor noastre); - nu deturnăm evaluarea spre alte scopuri decât cele prescrise sau permise de codurile deontologice; - accentuăm virtuțile stimulative şi minimizăm servituțile sau atributele punitive ale evaluării şcolare; - personalizăm cât mai mult instrumentele şi tehnicile de evaluare în acord cu posibilitățile şi nevoile publicului şcolar; - să fim corecți când preluăm şi aplicăm instrumente de evaluare prefabricate sau construite de alţii şi le utilizăm la clasa noastră; - emitem judecăți de valoare şi apreciem elevii chiar şi atunci când predăm; - nu punem etichete definitive în legătură cu progresele elevilor noştri, pornind doar de la câteva exerciții evaluative; - acordăm tuturor elevilor o şansă de realizare şi afirmare, indiferent de posibilităţi şi circumstanțe; - argumentăm în faţa tuturor elevilor nivelul rezultatelor exprimate prin aprecieri sau note; ei îşi interiorizează cu acest prilej, exigenţe, criterii, praguri ale reuşitei; - nu blamăm, înfierăm, culpabilizam atunci când evaluăm şi notăm; - nu alunecăm în manierism, suntem creativi şi apelăm la strategii şi metode noi, multiple, diverse. Ajungând aici îmi doresc să pot aplica sfaturile mentorului şi să evaluez propriii elevi cu considerație şi cu măsură, astfel încât să fac tezaur din rezultate şi din modul în care s-a făcut aprecierea! Impasuri în educație Cristina Manolache CCD Botoşani ducația românească se zbate deja de peste trei decenii într-o reformă continuă care, când pare că și-a găsit direcția, se schimbă cel puțin la 90° și se reconfigurează, uneori total nedefinit. Există multe încercări de a teoretiza, de a construi o viziune clară asupra felului în care să se realizeze cu succes educația, există studii de diagnoză care identifică diversele carențe dar și punctele tari însă este greu de ținut pasul cu politicile europene și, mai ales, cu evoluția socio-istorică, tehnologică și culturală la nivel global. Existau așteptări mari de la anul 2000, în toate domeniile. Părea o graniță care, odată trecută, va aduce de la sine schimbări majore și evoluții spectaculoase, ceea ce s-a și întâmplat deși nu brusc și nu foarte evident. Problema este că aceste schimbări nu au atras de la sine și răspunsuri adaptative pe măsură iar educația pentru schimbare (mult invocată în contextul noilor educații) nu s-a realizat în modul cuvenit astfel încât neconcludența ei s-a întors, în mare măsură, chiar împotriva educației. În anul 2002 a apărut, sub coordonarea unor pedagogi experimentați și avizați și la inițiativa Ministerului Educației, cu sprijinul Centrului Educația 2000+, un studiu amplu reunit în volumul ”Școala la răscruce”. Studiul realiza o diagnoză a învățământului preuniversitar românesc la ”răscrucea” anului 2000 și trăgea un semnal de alarmă asupra importanței de a se investi din toate punctele de vedere în capitalul uman pe care școala e menită să-l producă, în așa fel încât impactul socio-economic și cultural să fie unul care să determine evoluție. Din păcate, nu s-a ținut cont neapărat în reformele ulterioare din educația preuniversitară de ceea ce au relevat și încă o fac specialiștii autentici în educație astfel încât ne aflăm acum într-un mare impas. Toată lumea se plânge, de la elevi, părinți, profesori până la diverși actori sociali, mai mult sau mai puțin avizați, din toate direcțiile apar semnale că lucrurile nu se îndreaptă într-o direcție bună, că profilul de competențe al absolvenților nu e corelat cu cerințele socio-economice, că relațiile interpersonale în școală s-au deteriorat și de multe altele. Este clar că ne aflăm într-un moment ce presupune multă reflecție pentru a găsi soluții reale de a depăși impasurile conștientizate și asumate și de a le și aplica. Impasurile actuale din educați însumează dificultăți sau blocaje care apar în procesul educațional, fie la nivel individual, fie la nivel de sistem. Acestea pot apărea din mai multe motive și au consecințe semnificative asupra dezvoltării academice, sociale și emoționale a elevilor sau asupra eficienței și calității educației în ansamblu. Astfel putem inventaria: 1. Impasuri la nivel de elevi • Dificultăți de învățare: Elevii pot întâmpina dificultăți în înțelegerea anumitor subiecte sau concepte, ceea ce îi poate descuraja sau demotiva. Aceste impasuri pot fi cauzate de factori cognitivi, emoționali sau chiar lipsa de adaptare a materialelor didactice la nevoile lor. • Motivația scăzută: Lipsa interesului sau a motivației pentru a învăța poate duce la stagnare. Motivele pot varia de la probleme personale, până la percepția că ceea ce învață nu este relevant pentru viața lor. • Probleme emoționale sau sociale: Conflictele interpersonale, anxietatea, bullying-ul sau alte E

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 3 probleme emoționale pot crea blocaje în procesul de învățare, deoarece ele afectează concentrarea și performanța academică. 2. Impasuri la nivel de profesori • Lipsa de formare adecvată: Dacă profesorii nu sunt suficient pregătiți pentru a face față diversității elevilor, a noilor tehnologii sau a noilor metodologii de predare, acest lucru poate crea impasuri în predare. • Rezistența la schimbare: Uneori, profesorii pot avea dificultăți în a accepta noi metode de predare, ceea ce poate crea o stagnare în îmbunătățirea educației. • Suprasolicitarea și burnout-ul: Profesorii care se simt copleșiți de volumul de muncă sau de cerințele administrative pot deveni mai puțin eficienți, ceea ce poate avea un impact negativ asupra elevilor. 3. Impasuri la nivel de curriculum • Rigiditatea curriculumului: Un curriculum care nu permite flexibilitate sau personalizare poate duce la impasuri, deoarece nu răspunde nevoilor și intereselor elevilor. • Materiale didactice învechite: Utilizarea de materiale și resurse neactualizate sau irelevante poate face învățarea plictisitoare și neeficientă. • Examinări standardizate: Sistemele educaționale care pun prea mult accent pe testare standardizată pot limita creativitatea și gândirea critică a elevilor, deoarece aceștia se concentrează mai mult pe memorarea informațiilor. 4. Impasuri la nivel de sistem • Inechitatea accesului la educație: În multe locuri, există o diferență mare în accesul la educație de calitate între diferite grupuri socio-economice. Aceste inegalități pot crea un impas la nivel social și cultural. • Lipsa de resurse: Unele școli sau sisteme educaționale nu dispun de resursele necesare (financiare, umane, tehnologice) pentru a oferi o educație de calitate. • Politici educaționale ineficiente: Uneori, politicile guvernamentale nu răspund în mod adecvat nevoilor actuale ale elevilor și ale societății, creând astfel stagnări și deficiențe în sistemul educațional. Avem aici doar o listă cu realitățile care în mod evident pun diverse piedici în calea unei educații de calitate. Ce soluții ar fi? Unele sunt foarte evidente, sunt deja formulate, dar aplicarea lor încă este incompletă, deformată sau neasumată până la capăt. Așa se întâmplă cu: o Adaptarea curriculumului - flexibilizarea curriculumului și adaptarea acestuia la nevoile elevilor poate ajuta la depășirea impasurilor. o Formarea continuă a profesorilor - instruirea permanentă a cadrelor didactice în metode moderne de predare, tehnologie și gestionarea diversității elevilor poate preveni stagnările. o Utilizarea tehnologiei - tehnologia poate ajuta la personalizarea învățării, oferind resurse variate și metode alternative de învățare și necesită competențe reale și mereu actualizate din partea educatorilor. o Abordări individualizate - predarea centrată pe elev și atenția la nevoile emoționale și sociale ale acestuia sunt esențiale pentru a depăși dificultățile personale de învățare. Acestea sunt niște posibile direcții de acțiune deja experimentate cumva dar, după cum spuneam, cu opriri la jumătăți sau sferturi de drum, discontinuu, incoerent, parțial și necorelat ceea ce nu ajută pe nimeni și nu duce la rezultate relevante. Din păcate, suntem tot în impas și dacă am așteptat câteva decenii ca reforma educaţiei în bine să se întâmple de sus în jos, așa cum ar fi firesc, poate e cazul să schimbăm direcția și să începem o ieșire din impas, pas cu pas, de jos în sus, de la fiecare activitate educațională, de la fiecare interacțiune cu elevii și cu colegii noștri. Gânduri despre educație de ieri și de azi Daniela Mariana Biolan CCD Botoşani ândurile despre educație, fie ele din trecut sau prezent, au evoluat constant în funcție de nevoile societății, contextul istoric și tehnologic, dar și în funcție de perspectivele filosofice ale unor gânditori de seamă. Prezint o sinteză a unor idei din trecut și prezent despre educație: **Gânduri despre educație de ieri** 1. Platon (427–347 î.Hr.) – Educația în concepția lui Platon avea scopul de a dezvolta cetățeni capabili să servească binele comun. În „Republica”, el propunea un sistem educațional care să formeze lideri înțelepți, bazându-se pe principiul că educația nu este doar o transmitere de cunoștințe, ci un proces care ajută sufletul să se apropie de adevăr. 2. Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) – Rousseau, în lucrarea sa „Emil sau Despre educație”, susținea că educația ar trebui să fie naturală și centrată pe dezvoltarea liberă a copilului. El sublinia ideea că oamenii se nasc buni, iar educația ar trebui să respecte acest fundament natural, fără a forța sau constrânge copilul să se conformeze unor standarde artificiale. 3. John Dewey (1859-1952) – Dewey, un filozof american, credea într-o educație progresistă, în care învățarea este un proces activ și experiențial. El a G

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 4 subliniat importanța legăturii dintre școală și viața reală și a susținut că educația ar trebui să pregătească elevii pentru participarea în societatea democratică. Pentru Dewey, învățarea era un proces continuu de adaptare și dezvoltare a individului. 4. Immanuel Kant (1724-1804) – Kant credea că educația este esențială pentru dezvoltarea morală a individului. Educația trebuie să fie rațională și să promoveze autonomia, moralitatea și capacitatea de a gândi independent. Kant spunea că omul trebuie să învețe nu doar pentru a dobândi cunoștințe, ci și pentru a deveni un cetățean moral și responsabil. **Gânduri despre educație de azi** 1. Educația pentru competențe, nu doar pentru cunoștințe – În prezent, sistemele educaționale din multe părți ale lumii încearcă să se mute de la un model bazat exclusiv pe acumularea de informații către unul axat pe dezvoltarea competențelor. Elevii sunt încurajați să dobândească abilități precum gândirea critică, rezolvarea problemelor, colaborarea și adaptabilitatea, într-un context tehnologic și global în continuă schimbare. 2. Tehnologia în educație – Tehnologia joacă un rol crucial în educația modernă. E-learningul, accesul la resurse educaționale online și utilizarea platformelor interactive au transformat felul în care se învață. Astăzi, elevii pot accesa cunoștințe de la profesori și universități de top din întreaga lume, făcând educația mai accesibilă și mai personalizată. 3. Educația ca proces de învățare pe tot parcursul vieții – Într-o lume în care informațiile și tehnologia se schimbă rapid, conceptul de „educație continuă” devine din ce în ce mai important. Nu mai este suficient să obții o diplomă; trebuie să continui să înveți, să te specializezi și să te adaptezi noilor cerințe din diverse domenii. 4. Educația incluzivă – În zilele noastre, accentul se pune pe educația incluzivă, care oferă oportunități egale tuturor, indiferent de dizabilități, origini socio-economice sau etnie. Există o conștientizare crescută a importanței educației pentru toți și a necesității de a elimina barierele care împiedică accesul la educație de calitate. 5. Educația bazată pe valori și emoții – Se observă un interes crescând pentru educația care pune accent pe dezvoltarea emoțională și socială. În această direcție, s-a extins conceptul de „inteligență emoțională”, care ajută elevii să dezvolte abilități de gestionare a emoțiilor, empatie și relații sănătoase. **Compararea viziunilor de ieri și de azi** Dacă în trecut educația era mai mult despre disciplină, cunoaștere și formarea caracterului, astăzi este văzută ca un proces dinamic și flexibil, orientat spre nevoile individului într-o lume complexă și interconectată. Cu toate acestea, ideile fundamentale despre educație — precum dezvoltarea morală, autonomia și pregătirea pentru viață în societate — au rămas constante, fiind adaptate și extinse pentru a răspunde provocărilor contemporane. Fie că vorbim de filozofii clasici sau de reformatori moderni, un aspect comun al educației este importanța de a forma indivizi capabili să gândească liber, să acționeze moral și să contribuie la binele comun. Dacă m-aș întoarce în postura de profesor debutant, aș putea să îmi canalizez experiența, cunoștințele și dorința de a aduce o schimbare pozitivă în educație. Debutul ca profesor poate fi atât provocator, cât și plin de satisfacții. Iată câteva idei despre ce aș putea face pentru a avea un impact profund și o carieră împlinită în educație: 1. Construirea unei relații cu elevii Ca profesor debutant, și nu numai, una dintre cele mai importante sarcini este să stabilești o relație solidă cu elevii. Aceasta creează un mediu de învățare sigur și stimulant. Aș putea începe prin: • Ascultarea activă a elevilor, arătându-le că opiniile lor contează. • Acordarea de atenție individuală pentru a înțelege nevoile, interesele și provocările fiecăruia. • Încurajarea unui mediu bazat pe respect reciproc și colaborare. 2. Inovație și adaptabilitate în predare Folosindu-mi experiența, aș putea să încerc metode inovative care să fie relevante pentru noile generații. Ar fi o oportunitate perfectă să integrez: • Tehnologia în predare: Folosirea platformelor educaționale, a resurselor online și a aplicațiilor interactive pentru a face orele mai atractive. • Învățarea experiențială: Implicarea elevilor în proiecte practice și activități extracurriculare care să le dezvolte creativitatea și abilitățile de rezolvare a problemelor. • Diferențierea în predare: Adaptarea lecțiilor pentru a satisface diversele stiluri de învățare, astfel încât să ajut fiecare elev să își atingă potențialul maxim. 3. Dezvoltarea profesională continuă Ca debutant, ar fi util să mă dedic dezvoltării mele profesionale: • Participarea la cursuri și seminarii: Învățarea de noi tehnici pedagogice, tehnologie educațională și managementul clasei. • Căutarea mentorilor: Un profesor mai experimentat poate deveni un mentor care să mă ghideze și să îmi ofere sfaturi valoroase. • Reflecția asupra practicii tale: După fiecare lecție, reflectează asupra a ceea ce a mers bine și ce aș putea îmbunătăți. 4. Învățarea gestionării clasei Managementul clasei este o provocare majoră pentru orice profesor, mai ales la început. O abordare eficientă ar putea include: • Stabilirea unor reguli clare, discutate și agreate împreună cu elevii. • Menținerea unui ton calm și ferm, dar prietenos, pentru a evita conflictele și a păstra disciplina. • Utilizarea metodelor pozitive de motivare, cum ar fi recunoașterea meritelor și recompensele simbolice. 5. Cultivarea empatiei și a inteligenței emoționale Astăzi, inteligența emoțională este la fel de importantă ca transmiterea cunoștințelor. Ca profesor debutant, aș putea:

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 5 • Să îmi dezvolt empatia față de elevi, înțelegându-le situațiile și provocările emoționale. • Să îi încurajez să își gestioneze emoțiile, să colaboreze cu colegii și să își dezvolte abilități sociale. • Să creez un mediu sigur în care elevii să se simtă liberi să își exprime ideile și emoțiile fără teama de judecată. 6. Colaborarea cu părinții și comunitatea Succesul unui profesor debutant nu depinde doar de relația cu elevii, ci și de colaborarea cu părinții și comunitatea. Implicarea părinților în procesul educațional poate contribui la progresul elevilor. Comunicarea eficientă cu aceștia, informarea periodică despre progresul copiilor și implicarea lor în activități comune sunt esențiale. 7. Gestionarea propriilor emoții și stres Debutul poate fi o perioadă stresantă. Aș putea să: • Îmi stabilesc așteptări realiste pentru mine, recunoscând că e normal să fac greșeli. • Caut sprijin la colegi sau prieteni, în special în momentele mai dificile. • Mă asigur că îmi acord timp pentru hobby-uri și relaxare, pentru a preveni burnout-ul. 8. A fi un model și o sursă de inspirație Profesorii buni nu doar predau, ci și inspiră. În calitate de debutant, aș putea să: • Îmi împărtășesc pasiunile și entuziasmul față de materie cu elevii. • Încurajez curiozitatea și dorința de a învăța în afara clasei. • Îi învăț pe elevi nu doar materie, ci și valori precum responsabilitatea, respectul și perseverența. Concluzie Ca profesor debutant, aș avea oportunitatea de a modela viețile elevilor mei și de a le oferi mult mai mult decât cunoștințe academice. Dacă îmi voi aduce la catedră nu doar bagajul de informații, ci și entuziasmul, creativitatea și dorința de a face o schimbare, probabil voi avea parte de o carieră extrem de satisfăcătoare. Despre profesori și educație cu sens Diana Maria Aghiorghiesei Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga” Botoșani acă ați zburat măcar o singură dată cu avionul, ați auzit una dintre cele mai importante reguli de siguranță: „În eventualitatea puțin probabilă a depresurizării cabinei, măștile de oxigen vor cădea automat din tavan. Persoanele însoțite de copii își vor pune mai întâi propria mască și abia apoi pe cea a copilului!”. Ideea din spate este simplă. Dacă tu nu vei putea să mai respiri, nu vei avea cum să ajuți pe altcineva. Exact despre asta este meseria de profesor, despre principii simple și elementare: despre bine pentru ceilalți, nu doar pentru mine, despre direcții și decizii asumate pentru "salvarea" de vieți. Trăim timpuri în care schimbările sunt mai rapide ca niciodată, iar adaptabilitatea a devenit primordială. Există un potenţial enorm în oameni, căruia doar un lider (educator) i se poate adresa. Aceasta este una dintre resursele cheie, care poate fi un factor de succes atât în clasa sa, cât şi la nivel de unitate de învățământ _școală. Un profesor obţine performanţă cu elevii săi atunci când fiecare dintre cei implicați (colegi profesori, părinţi, comunitate) știe ce are de făcut, știe cum să performeze, este motivat şi are condiţiile, instrumentele necesare. Concordanţa tuturor acestor elemente devine posibilă atunci când profesorul știe să vorbească pe „limba emoţională” a celor cu care lucrează. Din experiența mea ca profesor am înțeles că abilitățile și inteligența nu sunt statice, ele pot fi dezvoltate și îmbunătățite! Relația dintre profesor și elev este despre cooperare, despre descoperire și creștere împreună, despre explorarea efortului, despre înțelegerea modului în care greșelile te pot ajuta să înveți, despre cum să folosești eșecurile ca motivație și cât de importante sunt curiozitatea și curajul. Relația dintre profesor și elev ar trebui regândită ca un parteneriat, în care încrederea și respectul să fie reciproce. Felul în care noi, profesorii, ne raportăm la toate aceste schimbări din jurul nostru, modul în care le înțelegem și în care gândim, sau, altfel spus, întreaga noastră mentalitate, fac diferența acum între mine, cel/cea eficient(ă) și tine, cel/cea mai puțin eficient(ă). A avea mentalitatea potrivită este echivalent cu a-ți pune tu primul(a) masca de oxigen înainte de a-i ajuta pe alții. Suntem deja în situația „depresurizării cabinei”, școlile funcționează pe avarii (fie din motive de lipsă de personal calificat, fie sunt în reabilitare/ relocare) și nu mai avem timp de ezitări. Mentalitatea noastră are impact direct în deciziile pe care le luăm zi de zi. Nu doar pentru a face față schimbărilor din educație, dar mai ales pentru a reuși chiar să vedem oportunități reale în noul context, mentalitatea cea mai potrivită pe care un profesor o poate adopta acum este aceea de învingător. TU CE FEL DE PROFESOR EȘTI? Auzim deseori, în anumite contexte, expresii de genul „acesta este un profesor foarte bun”, „are har pentru ceea face” etc. Dar ce înseamnă sa fii un profesor bun? Nimeni nu se naște profesor, poate avea anumite înclinații, dar, de cele mai multe ori, aceasta D

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 6 profesie se învață. Cel care dorește să devină profesor învață cum să comunice, cum să se raporteze la cei aflați în fața sa, cum să îi înțeleagă. Vorbim despre ceea ce specialiștii numesc abilități si aptitudini pedagogice. Lucrul principal pe care l-am observat de când lucrez, sub o formă sau alta, cu oamenii, e acela că cei deznădăjduiți, dezamăgiți sau triști, care riscă un colaps emoțional sau care, pur și simplu, se află într-un moment “mai prost” au, în primul rând nevoia de a fi ascultați. Și profesorii au momentele lor. Și experiențele lor. Și trăirile lor. Și, uneori, poate e bine doar să îi ascultăm. Nu să îi înțelegem, nu să îi sfătuim, nu să îi corectăm, ci doar să îi ascultăm. Consilierea, fie ea psihologică sau de amiciție, vine doar ca bonus și doar la cerere, însă simplul fapt de a fi ascultați pare să le dea un soi de speranță și putere. Nu doar că-și aud ei gândurile spuse cu voce tare și le înțeleg mai bine, ci le dă și sentimentul de acceptare și un soi de optimism - că acum, după ce-au scos afară ceea ce-i îngreuna, poate-a venit timpul pentru altceva: poate o soluție, poate liniște, poate ceva mai bun. Ce apare după eliberarea gândurilor în afară și ascultarea lor variază - însă ce e sigur e că îi ajută extrem de mult. E important să nu uităm că nu toți oamenii își vorbesc interiorul cu ușurință - unii au nevoie de încurajare mai mult decât alții. Frica, rușinea sau simpla tipologie de personalitate introvertă intervin. Alții vorbesc mult, cu furie, cu frustrare și cu strigăte de ajutor amestecate. Ascultați-i mai mult pe ceilalți, mai ales când sesizați că e nevoie. Și chiar dacă inițial simțiți o închidere din partea persoanei sau simțiți furie și frustrare, să fiți încurajatori și răbdători. Ajută! Echilibrul ține de motivație și de disciplină. Când motivația scade, păstrați disciplina. Și păstrați tăcerea. Motivația se bazează pe emoții, în timp ce disciplina se creează în baza obiceiurilor. Tocmai de aceea motivația este temporară, vine și pleacă. Iar acesta este un lucru perfect normal. De aceea, în unele cazuri e bine să ne bazăm pe disciplină pentru a continua și pentru a fi consecvenți cu noi înșine. Ambele aspecte sunt importante, dar a funcționa doar în baza emoțiilor poate fi în defavoarea noastră pe termen lung. Etica în educație Dorin Alin Şeucaliuc CCD Botoșani ducația reprezintă un pilon esențial în dezvoltarea unei societăți, contribuind nu doar la transmiterea cunoștințelor, ci și la formarea morală și etică a indivizilor. În contextul unei lumi în continuă schimbare, în care tehnologia avansează rapid, iar valorile sociale și culturale sunt într-o dinamică constantă, educația nu poate fi privită doar ca un proces tehnic sau informativ. Rolul educației depășește simpla formare a competențelor profesionale, având o contribuție decisivă în modelarea comportamentelor etice ale generațiilor viitoare. Dar ce înseamnă etica în educație și cum putem să o integrăm eficient în procesul de formare? Etica reprezintă un set de principii care guvernează comportamentele și deciziile indivizilor într-un context social și moral. În educație, etica face referire la valorile fundamentale care ar trebui să ghideze procesul de învățare și interacțiunile dintre toate părțile implicate – elevi, profesori, părinți și societatea în ansamblul ei. Etica în educație presupune nu doar învățarea regulilor și normelor de comportament, ci și cultivarea unui spirit de responsabilitate, integritate și respect față de ceilalți. Elevii nu învață doar să devină buni profesioniști, ci și cetățeni morali, capabili să ia decizii corecte într-un cadru social divers. Educația etică este esențială pentru dezvoltarea unei societăți coezive și funcționale, unde drepturile individuale sunt respectate și unde principiile de justiție socială sunt aplicate. Dincolo de transmiterea cunoștințelor academice, profesorii joacă un rol crucial în modelarea caracterului moral al elevilor. Într-un context educațional etic, tinerii învață să distingă între bine și rău, să înțeleagă consecințele acțiunilor lor și să fie conștienți de impactul pe care îl pot avea asupra celor din jur. În acest sens, profesorii nu sunt doar transmițători de cunoștințe, ci și modele morale pentru elevi. Educația etică îi ajută pe tineri să dezvolte un set de valori interne care să le ghideze acțiunile în viață. Acest proces nu este unul simplu sau mecanic, ci necesită un efort continuu din partea profesorilor de a integra teme etice în disciplinele pe care le predau, dar și de a promova un mediu școlar unde valorile morale sunt respectate și încurajate. Prin dezbateri deschise, exemple practice și o relație bazată pe încredere, educația poate deveni un spațiu în care elevii își dezvoltă o conștiință etică puternică. Unul dintre aspectele cele mai importante ale eticii în educație este rolul personal al profesorilor. Profesorii sunt, fără îndoială, modele pentru elevi, iar comportamentul și valorile pe care aceștia le manifestă în cadrul școlii au un impact direct asupra tinerilor. De exemplu, un profesor care încurajează corectitudinea, respectul și transparența va stimula aceleași comportamente și în rândul elevilor. Un alt element cheie este capacitatea profesorului de a se comporta etic în relațiile cu elevii E

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 7 și colegii săi. Acest lucru include tratamentul echitabil, empatia și o abordare incluzivă față de toți elevii, indiferent de diferențele culturale, religioase sau de gen. Atunci când elevii observă că profesorii acționează conform unor principii etice solide, ei învață implicit cum să își gestioneze propriile relații sociale și cum să devină persoane de încredere în comunitățile lor. În educație, responsabilitatea profesorului nu se limitează doar la predarea unui conținut academic, ci include și dezvoltarea unor abilități morale și etice esențiale pentru viața de zi cu zi. Fie că este vorba de toleranță, empatie sau onestitate, elevii preiau aceste comportamente de la profesorii lor, devenind mai conștienți de rolul pe care îl joacă în comunitatea lor și în societatea mai largă. Pentru a modela generațiile viitoare într-un mod etic și responsabil, există câteva valori fundamentale care trebuie să fie cultivate în școală: 1. Respectul – respectul față de ceilalți este o valoare centrală în orice societate funcțională. Într-un cadru educațional etic, elevii învață să respecte atât opiniile și diversitatea culturală a colegilor lor, cât și drepturile fundamentale ale acestora. 2. Corectitudinea – ideea de echitate și justiție este esențială în educație. Elevii trebuie să învețe că deciziile trebuie luate pe baza unor criterii echitabile și că fiecare acțiune are consecințe asupra altora. 3. Responsabilitatea – asumarea responsabilității pentru propriile acțiuni este o altă valoare importantă. Tinerii trebuie să învețe că sunt răspunzători pentru alegerile pe care le fac și că trebuie să își asume atât succesul, cât și eșecul. 4. Empatia – educația etică încurajează elevii să înțeleagă și să recunoască emoțiile și nevoile celorlalți. Prin cultivarea empatiei, tinerii devin mai buni comunicatori și membri mai valoroși ai comunității. 5. Integritatea – onestitatea și sinceritatea sunt valori fundamentale care contribuie la dezvoltarea unui caracter moral. Într-o lume în care tentațiile de a înșela sau de a trăda sunt mari, tinerii au nevoie să înțeleagă că integritatea este esențială pentru succesul pe termen lung și pentru menținerea încrederii în relațiile sociale. Deși idealurile educației etice sunt clare, punerea lor în practică poate întâmpina numeroase dificultăți. În primul rând, societatea modernă este caracterizată de o diversitate culturală și ideologică semnificativă, ceea ce face dificilă impunerea unui set universal de valori morale. De asemenea, presiunea pentru performanță academică poate diminua atenția acordată educației morale și etice, în special într-un sistem educațional competitiv. Tehnologia reprezintă și ea o provocare majoră. Internetul și rețelele sociale expun tinerii la diverse influențe, unele dintre ele negative, care pot submina valorile morale pe care profesorii încearcă să le insufle. Astfel, profesorii și părinții trebuie să colaboreze pentru a învăța copiii să filtreze informația și să se raporteze etic la mediul online. Etica în educație este esențială pentru modelarea viitoarelor generații, deoarece contribuie la formarea unor cetățeni responsabili, conștienți de impactul lor asupra societății. Prin promovarea unor valori fundamentale precum respectul, responsabilitatea și empatia, educația poate contribui la dezvoltarea unei societăți echitabile și morale. Formarea unei conștiințe etice nu este un proces ușor, dar este esențială pentru a ne asigura că tinerii de astăzi vor deveni lideri integri, capabili să navigheze provocările morale și etice ale unei lumi din ce în ce mai complexe. Rolul profesorilor este de a inspira prin exemplul personal și de a crea un mediu educațional care promovează în mod constant aceste valori esențiale pentru viitorul nostru. Educația pentru sustenabilitate poate fi integrată în toate disciplinele școlare, încurajând elevii să gândească în termeni de consecințe pe termen lung ale acțiunilor lor și să adopte un stil de viață responsabil din punct de vedere ecologic. Valorile etice precum respectul pentru natură, economisirea resurselor și solidaritatea față de comunitățile afectate de crizele de mediu trebuie să devină parte integrantă a formării tinerilor. Educația etică nu reprezintă doar o disciplină sau un obiectiv teoretic, ci este un proces vital pentru dezvoltarea unei societăți sănătoase și funcționale. Într-o lume din ce în ce mai globalizată, în care oamenii sunt expuși la influențe diverse și complexe, tinerii trebuie să fie echipați nu doar cu cunoștințe academice, ci și cu valori etice solide care să le ghideze acțiunile și deciziile. Etica în educație înseamnă, în esență, să-i ajutăm pe tineri să devină nu doar profesioniști competenți, ci și indivizi responsabili, capabili să contribuie la binele comun. Profesorii, părinții și comunitatea joacă un rol esențial în acest proces, prin promovarea unor modele de comportament moral și prin crearea unui mediu educațional bazat pe respect, echitate și empatie. Viitoarele generații nu vor fi doar beneficiarii cunoștințelor transmise prin educație, ci și creatori activi ai unei societăți în care valorile etice sunt esențiale pentru progres și coeziune. O educație bazată pe principii morale puternice poate asigura nu doar succesul individual, ci și construirea unei lumi mai corecte, mai echitabile și mai durabile pentru toți. Astfel, întărirea educației etice nu este doar o alegere opțională, ci o necesitate stringentă, având în vedere provocările morale și sociale cu care se confruntă omenirea. Modelarea viitoarelor generații prin prisma eticii va asigura un viitor în care integritatea, responsabilitatea și compasiunea vor fi valori fundamentale ale oricărei societăți.

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 8 Contribuții la cunoașterea factorilor care influențează educația Elida Ștefania Sava Liceul Tehnologic „Ştefan cel Mare şi Sfânt” Vorona alul schimbărilor şi al noutăţilor care asaltează viaţa umanităţii şi a fiecărei colectivităţi umane a făcut necesară extinderea actului educativ de-a lungul întregii vieţi. Ca urmare, astăzi omul îşi construieşte educaţia personală cu totul altfel decât în vremurile trecute. Trăim într-o societate dinamică, ce se află într-o continuă transformare, adaptare, mişcare. Schimbările majore din stilul nostru de viaţă şi din obiceiurile noastre, induse de diferite influenţe culturale, sociale, economice şi tehnice se reflectă şi în instruirea-educaţia noastră. În condiţiile actuale, când se înregistrează achiziţii tot mai importante în domeniul ştiinţelor educaţiei, pregătirea profesorilor de specialitate, înseamnă a prospecta tendinţele spre care se îndreaptă învăţământul în lume, dar ţinând cont de tradiţia şi experienţa la catedră a cadrelor didactice. Educația este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, cu scopul de a forma o personalitate activă și creatoare. În acelasi timp, educația trebuie să-i permită elevului să se implice direct în procesul de formare și dezvoltare. Elevii trebuie învățați să colaboreze, să aibă încredere în forțele proprii, să fie responsabili de cele produse, să găsească soluții la problemele cu care se confruntă și să contribuie la îmbunătățirea mediului în care se dezvoltă. În societatea modernă, educația ocupă un rol important în formarea individului iar factori educaționali contribuie în mod decisiv în formarea personalității elevului. Printre factori educaționali cei mai importanți se enumeră: familia și școala. Interacțiunea care trebuie să se instituie între principalii factori educationali, familie - şcoala - comunitate se conturează ca o rețea piramidală în care fiecare factor preia o anume perspectivă a susținerii copilului în dezvoltarea sa aptitudinală, emoțională și caracter. Familia și școala sunt principalele medii în care copilul crește, învață, se formează. Aici se pun bazele formării personalității, echilibrului emoțional și premisele realizărilor sale de mai târziu. Primul factor care contribuie la formarea personalității umane în perspectivă multifuncțională este familia. Familia, definită ca un mediu educațional și socializator, este considerată ca o unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație naturală sau socială. Dezvoltarea și promovarea relațiilor adecvate și a legăturilor de familie reprezintă o componentă esențială pentru copii de a asimila modele de interacțiune pozitivă. Pentru o mai eficientă susţinere a educaţiei din partea familiilor, membrii acestora trebuie să satisfacă un minim de cerinţe: • să fie participanţi activi la toate activităţile şcolii şi să se implice în promovarea educaţiei integrate la toate nivelurile vieţii sociale, inclusiv la nivel politic; • să fie modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi susţinerea integrării persoanelor cu cerinţe speciale din comunităţile lor; • să sprijine profesorii în alegerea unor strategii realiste cu privire la evoluţia şi formarea copiilor în şcoală şi în afara ei; • să fie parteneri sinceri de dialog şi să accepte fără rezerve colaborarea cu echipa dc specialişti care se ocupă de educarea şi recuperarea copiilor lor, urmărind împreună progresul înregistrat de copil în diverse situaţii de viaţă. Şcoala joacă un rol important în vieţile noastre şi în viaţa comunităţii. Ca o reflecţie a societăţii, şcolile sunt cheia către socializarea următoarelor generaţii, pregătind elevii să devină membri activi şi implicaţi ai societăţii. Instituția școlară prezintă etapele cunoașterii științifice, în care permanent se aplică strategii, metode, mijloace, valori, orientate spre finalități educaționale. Este un proces complex și continuu, care se desfășoară de-a lungul întregii vieți și contribuie la formarea caracterului, la dezvoltarea abilităților și la cultivarea cunoștințelor. În opinia mea, educația ocupă un rol important în dezvoltarea individului, în construirea unei societăți prospere și echitabile atât în comportamentul său în societate, cât și în munca sa intelectuală. Deși suntem influentati de factori educationali în moduri mai subtile decât oricând, chiar și când nu suntem conștienti de asta, aceștia deschid noi orizonturi; pe de altă parte, lipsa lor strânge posibilitățile. Educația joacă un rol esențial în construirea unei societăți prospere și echitabile. V

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 9 Educația în era digitalizării: o nouă paradigmă pentru învățare și creștere Felix Arhip CCD Botoșani n ultimele decenii, digitalizarea a transformat profund toate aspectele vieții noastre, inclusiv educația. Această schimbare radicală a adus atât oportunități incomparabile, cât și provocări semnificative. În acest context, este esențial să analizăm impactul digitalizării asupra sistemelor educaționale, asupra modului în care informația este transmisă și asupra competențelor necesare generațiilor viitoare. În acest articol îmi propun să explorez aceste teme, oferind o privire de ansamblu asupra educației în era digitalizării și modul în care aceasta poate fi optimizată pentru a răspunde nevoilor societății contemporane. Transformarea Procesului Educațional Digitalizarea a revoluționat modul în care elevii și studenții interacționează cu materialele de învățare. Accesibilitatea la resursele online, cum ar fi cursurile video, tutorialele și materialele educaționale interactive, permite o personalizare a învățării care nu era posibilă înainte. Elevii pot acum să studieze în ritmul lor, să revină la concepte dificile și să colaboreze cu colegii prin platforme digitale, cum ar fi forumurile de discuții și aplicațiile de colaborare. De asemenea, educatorii pot utiliza tehnologii avansate, cum ar fi inteligența artificială și analiza datelor, pentru a evalua progresul elevilor și a adapta metodele de predare la nevoile acestora. Aceste instrumente pot oferi feedback instantaneu, ceea ce îmbunătățește eficiența procesului educativ și contribuie la dezvoltarea abilităților critice. Accesibilitate și Incluziune în Educație Un alt aspect remarcabil al educației în era digitalizării este îmbunătățirea accesibilității. În prezent, elevii din zone izolate sau defavorizate pot beneficia de aceleași oportunități educaționale ca și cei din medii privilegiate. Platformele de învățare online, cum ar fi MOOC (Massive Open Online Courses), oferă cursuri gratuite sau la costuri reduse, ceea ce permite oricui, indiferent de situația financiară, să învețe de la instituții de prestigiu. Cu toate acestea, este important de reținut că digitalizarea aduce cu sine inechități tehnologice. Nu toți elevii au acces la internet sau la dispozitive adecvate, ceea ce poate crea un decalaj între cei privilegiați și cei mai puțin favorizați. Acest lucru subliniază importanța implementării unor politici educaționale care să vizeze echitatea și incluziunea, astfel încât să nu lăsăm pe nimeni în urmă în această nouă eră digitală. Abilități pentru Viitor Un alt punct crucial în contextul educației digitalizate este dezvoltarea abilităților necesare pe piața muncii. Într-o lume în rapidă schimbare, competențele tehnice nu sunt suficiente. Educatorii trebuie să se concentreze pe dezvoltarea abilităților de gândire critică, rezolvare a problemelor, colaborare și adaptabilitate. Aceste competențe sunt esențiale în contextul digitalizării, unde inovația și flexibilitatea sunt la ordinea zilei. Prin urmare, integrarea unor activități practice, cum ar fi proiectele de grup, studiile de caz și simulările, poate ajuta elevii să își dezvolte aceste abilități esențiale. De asemenea, învățarea experiențială prin internshipuri și colaborări cu industrie le oferă studenților ocazia de a aplica cunoștințele dobândite în mediul real. Provocările Digitalizării în Educație În ciuda avantajelor evidente, digitalizarea educației vine cu provocări considerabile. Unul dintre cele mai mari probleme este distragerea atenției. Elevii au acces la o varietate de media și distrageri online, ceea ce poate duce la scăderea atenției și a concentrației în timpul orelor. Este esențial ca educatorii să dezvolte strategii pentru a menține interesul elevilor și pentru a-i ajuta să rămână concentrați. De asemenea, dependența de tehnologie poate crea o gamă de probleme, inclusiv scăderea abilităților sociale. Interacțiunile față în față au fost înlocuite, parțial, de comunicarea online, ceea ce poate genera dificultăți în dezvoltarea relațiilor interumane. În acest context, este important ca școlile și universitățile să încurajeze interacțiunile sociale prin activități extracurriculare și proiecte de grup. Viitorul Educației în Era Digitalizării Privind spre viitor, este evident că educația va continua să se adapteze și să evolueze în funcție de progresele tehnologice. Aceste schimbări vor necesita o colaborare strânsă între educatori, politici guvernamentale, industrie și comunitate. Investițiile în infrastructura digitală, formarea continuă a profesorilor și crearea unor programe educaționale relevante sunt esențiale pentru a asigura o educație de calitate. În concluzie, educația în era digitalizării reprezintă o oportunitate unică de a îmbunătăți procesul de învățare și de a răspunde nevoilor unei societăți în continuă schimbare. Cu toate că provocările sunt reale, abordarea lor cu inovație și determinare poate transforma aceste provocări în oportunități. Este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că educația depășește limitele tradiționale și se îndreaptă spre un viitor strălucit pentru toți. Î

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 10 Inovaţia pedagogică în Centrul de Documentare şi Informare Isabella Cantemir CCD Botoșani iferitele tipuri de inovaţii educaţionale se bazează, în primul rând, pe schimbarea concepţiei şi a atitudinii cadrului didactic faţă de problemele care apar în realitatea educaţională. De aceea, se impune ca absolut necesară educarea şi autoeducarea cadrelor didactice în direcţia producerii, acceptării şi introducerii inovaţiilor educaţionale. În CDI vorbim de autonomie şi de responsabilitate. Incitarea la lectură presupune frecventarea Centrului de Documentare şi Informare. Deci activităţile de animaţie lectură pot fi concepute astfel încât să se lege de politica de inovaţie pedagogică, de comunicare şi deschidere culturală a şcolii. Aceasta presupune utilizarea oricărei ocazii pentru promovarea cărţii şi a lecturii, pentru dezvoltarea unei politici centrate pe carte ca element esenţial al oricărei acţiuni culturale sau pedagogice: cluburi de lectură, poezie, ziarul şcolii, concursul de lectură şi poezie, consiliul elevilor etc. Toate activităţile amintite se pot desfăşura şi în exteriorul CDI, pot fi propuse de orice cadru didactic. Însă orice proiect colectiv reuşit este, de fapt, rezultatul cunoaşterii nevoilor şi obiectivelor comune identificate şi recunoscute în proiectele individuale. Inovaţia este unul dintre conceptele care – de mai bine de două decenii – reţin atenţia specialiştilor din diverse domenii. Referinţe privind inovaţia au fost identificate în lucrările publicate la începutul sec. al XX-lea, în literatura de specialitate. J.B. Taylor este considerat primul cercetător care a folosit conceptul de inovaţie, definindu-l ca „un nou mod de a face lucrurile – new ways of doing things – cu scopul explicit de a răspunde unei nevoi sociale” . Pornind de la aceste dimensiuni, inovaţia în educaţie este definită ca un „proces deliberat de transformare a practicilor prin introducerea unei noutăţi curriculare, pedagogice sau organizaţionale, care face obiectul unei diseminări şi care vizează ameliorarea durabilă a reuşitei educative a elevilor şi studenţilor”. Analiza acestor definiţii ne permite identificarea principalelor caracteristici ale inovaţiei în învăţământ: 1. inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, a ratei de participare şcolară, a rezultatelor, a performanţelor educaţionale obţinute de elevi (examene, teste naţionale sau/şi internaţionale etc.); 2. inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului); 3. inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată, care să contribuie la reuşita şcolară a unui număr cât mai mare de indivizi (prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, care reuşeşte să menţină în sistem şi populaţia şcolară expusă riscului abandonului şcolar, programe educaţionale de incluziune în sistemul de învăţământ a persoanelor cu dizabilităţi, a celor defavorizaţi social şi familial, a adulţilor etc.). Factori declanşatori/inhibatori ai inovaţiei în învăţământ: 1. Factori care acţionează la nivelul mediului: schimbare în general – reeditarea conţinuturilor universitare într-o societate aflată în proces de transformare; tehnologică şi pedagogică emergentă; actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc schimbarea conţinutului; învăţământului; strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie. 2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei: percepţia actorilor schimbării – dominate de percepţii negative asupra resurselor financiare alocate învăţământului superior şi necesitatea schimbării programelor de studii; formularea strategiilor – analiza puterii şi fiabilităţii instituţiilor de învăţământ în ceea ce priveşte identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus; implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate. 3. Factorii care acţionează la nivelul departamentului: climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare; rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare, cooperare sau poate avea o atitudine indiferentă; activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare–învăţare–evaluare etc. 4. Factori care acţionează la nivelul clasei (profesori şi elevi/studenţi): atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic; motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres; cultură organizaţională şcolară. În aceste condiții factorii decidenți din sistemul educațional trebuie să răspundă la întrebări de genul: „Cum procedați ca elevii să devină culți în secolul XXI și să se poată bucura de educația pe care o primesc? Ce pregătire și ce resurse educaționale furnizați astfel încât elevii de acum să devină oameni de succes într-o lume bazată pe economia cunoașterii, într-o societate a cunoașterii?” Prin urmare, schimbarea în educație este impusă, dar în același timp și facilitată de procesul globalizării, avansul către societatea cunoașterii și nevoia de învățare pe tot parcursul vieții. Generațiile actuale au nevoie de un alt tip de management al resurselor și al comunicării diferit față de cel de până acum. D

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 11 Cunoașterea este informație cu înțeles, și informație care acționează. De aceea, societatea cunoașterii nu este posibilă decât grefată pe societatea informațională, și nu poate fi separată de aceasta. Potrivit teoriilor lui L. Prusak, ideea de cunoaștere „nu este un stoc, ci un flux” în care se îmbină creativitatea și experiența indivizilor, iar „cunoașterea nu poate fi măsurată, ci numai efectele ei” . Inovaţia educaţională este o schimbare cu caracter deliberat şi voluntar, este o operaţie al cărei obiectiv este de a determina instalarea, acceptarea şi utilizarea unei schimbări. Inovaţia în educaţie şi învăţământ poate fi definită ca o îmbunătăţire măsurabilă, deliberată şi durabilă, produsă ca urmare a instalării, acceptării şi propagării unei schimbări. Ea reprezintă o înnoire intenţionată şi bine fundamentată, sugerată graţie desfăşurării de cercetări pedagogice ştiinţifice. O înnoire dobândeşte statut de inovaţie dacă îndeplineşte următoarele cerinţe: ▪ presupune schimbări de fond privind strategiile educaţionale, modificări de atitudini şi mentalităţi; ▪ presupune transformări importante şi eficiente pe scară largă şi de durată; ▪ presupune modificări substanţiale în proiectarea politicii educaţionale. Aşadar, inovaţia în învăţământ constă în acceptarea, instalarea şi utilizarea unei/unor schimbări cu efecte pozitive asupra activităţii educaţionale ulterioare. Inovaţiile nu au valoare în sine şi pentru sine, ci numai atunci când se pot „integra şi articula în contextul general al sistemului educaţional, sincronizându-se cu logica acestuia” (M. Bocoş). Dacă inovaţiile presupun un factor de masă critică, reprezentând gradul de presiune care se exercită în favoarea schimbării, şi un factor de prag critic, respectiv, o anumită investiţie de resurse umane, temporale etc., atunci putem vorbi de următoarele tipuri de inovaţii în şcoală (adaptare după A.M. Huberman): 1. Inovaţii materiale, care vizează mediul educativ şi echipamentul şcolar: sălile de clasă, laboratoarele, cabinetele, mijloacele de învăţământ, manualele, cărţile ş.a.m.d. 2. Inovaţii „de concepţie”, referitoare la modalităţile de proiectare şi organizare a procesului instructiv-educativ, la întregul curriculum şcolar şi la componentele acestuia: conţinutul învăţământului, strategiile de predare şi învăţare, strategiile de evaluare etc. 3. Inovaţii legate de conduita interpersonală, care vizează atât rolurile şi relaţiile dintre cei doi poli/ factori ai binomului educaţional – educatori şi educaţi, cât şi relaţiile stabilite între cadrele didactice (de exemplu, colaborarea pentru realizarea unor cercetări pedagogice, pentru organizarea de cercuri şcolare pe arii curriculare sau cu caracter interdisciplinar, pentru creşterea randamentului şcolar etc.), relaţiile dintre educatori, educaţi şi personalul administrativ ş.a.m.d. Trăim în vremuri în care explozia informațională solicită schimbare și inovație permanentă în educație. Viitorul apropiat aduce în mod inevitabil multiple schimbări de conținut în ceea ce privește filozofia și practica managerială la nivelul sistemului de învățământ românesc și al organizației școlare. Succesul educației în societatea contemporană se bazează pe adaptarea demersului educațional la nevoile individuale de autoinstruire ale elevilor. Ideea centrală este aceea că fiecare copil este unic, iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate cu scopul primordial de a-l ajuta să-și dezvolte pe deplin și armonios personalitatea. Sursele care determină nevoia de schimbare în managementul educațional sunt multiple. Acestea vin atât din interiorul școlii, cât și din exteriorul acesteia ca instituție, menită să învețe și să-l formeze pe elev pentru învățarea continuă. Sursele schimbării sunt impuse de nevoile comunității locale și de presiunea exercitată de cerințele societății la nivel regional, național, european. Ele sunt alimentate de noile evoluții sociale, economice, politice, tehnologice și culturale care au loc continuu în societatea contemporană. Efectul cumulat al acestor presiuni și direcții de reformă socială solicită în mod inevitabil un management schimbat, adaptat la o nouă viziune asupra conducerii școlii, care să fie restructurată, flexibilă și colaborativă. Generațiile de copii și adolescenți care sunt acum pe băncile școlii trebuie să facă față în viitor unor noi provocări, diferite de cele în care au fost pregătiți. Din acest motiv școala trebuie să formeze la elevi abilități de învățare pe tot parcursul vieții în acord cu cerințele pieței muncii și cu schimbările societății. Importanța activităților nonformale Iuliana Petronela Damian Palatul Copiilor Botoșani rientarea turistică – Sportul pădurilor şi mai nou al parcurilor, este o necesitate a societăţii civilizate. Copiii simt nevoia din ce în ce mai mare de a evada din mediul cotidian poluat de claxonul şi fumul maşinilor. O

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 12 Înfiinţat în anul 1988, Cercul de orientare turistică are misiunea de a organiza timpul liber al copiilor în domeniul turismului, de a organiza drumeţii, excursii, expediţii, concursuri de turism şi orientare turistică. Principala modalitate de a ieşi în natură a fost, este şi va rămâne mersul pe jos. La început micile vizite în oraş la obiective turistice, drumeţiile la Cetatea dacică de la Stînceşti, tabăra Agafton urmate de expediţii în toţi munţii din ţară şi Delta Dunării au fost paşii ce i-am făcut după îndemnul lui Calistrat Hogaş ce spunea “Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine…”. Orientarea turistică se desfăşoară în mijlocul naturii şi face din copilul firav şi obosit de la şcoală sau din faţa calculatorului, un copil dornic de mişcare. Orientarea cere răbdare, convingere, hotărâre şi multă pasiune. În cadrul activităţilor desfăşurate la cercul de Orientare turistică, noi căutăm sănătate, frumuseţe, aer curat, privelişti frumoase, lumină şi libertate. Educaţia primită la şcoală este completată în afara acesteia, într-un mod distractiv. Copiii înscrişi la cercul de Orientare turistică învaţă să colaboreze, să respecte angajamente, să ia decizii echilibrate, să identifice probleme şi să găsească soluţii. Printre cele mai ilustrative activităţi se numără refacerea marcajelor de pe traseul din pădurea Baisa – Lacul cu nuferi până la Observator, activităţi de ecologizare în zona adiacentă Lacului “Eminescu” din Ipoteşti, vizite la diverse obiective turistice din municipiul Botoşani şi din judeţul Botoşani, drumeţii în care elevii înscrişi la cerc au parcurs trasee turistice marcate folosind hărţi de orientare şi busole, concursul de orientare sportivă din Parcul Mihai Eminescu pe care ni-l dorim al face unul tradiţional, participarea la concursurile naţionale organizate de Palate ale Copiilor din ţară şi nu în ultimul rând activităţi de promovare a potenţialului turistic al judeţului Botoşani. Cu condiţia realizării competenţelor prevăzute de programă şi a parcurgerii integrale a conţinutului obligatoriu, profesorul are libertatea de a repartiza conţinuturile în orele alocate prin planul de învăţământ după cum consideră necesar de a stabili ordinea parcurgerii temelor, iar în funcţie de nivelul grupei, acesta poate dezvolta anumite extinderi la temele obligatorii. Desfăşurarea acestor activităţi în principal pe cel mai mare „stadion” numit pădure, va contribui la structurarea opţiunii elevilor pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată prin adoptarea unui regim de activitate care să îmbine armonios efortul fizic şi intelectual, solicitarea şi refacerea, timpul ocupat cu timpul liber.

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 13 Creativitatea în școală Loredana Nicoleta Carcea Școala Gimnazială Nr. 7 Botoșani nca Tîrcă, expert în educație: „În multe postări de pe FB văd desene ale copiilor realizate la clasă – toate sunt la fel, același trunchi de copac, coroana verde e una la fel ca cealaltă, căsuța din deal identică. Nu îi lăsăm pe copii să pună întrebări, nu le cerem să își exprime părerea personală despre ce predăm la clasă și metodele de lucru sunt mereu aceleași și plictisitoare. Zi după zi, în loc să dezvoltăm creativitatea, aflată în top trei abilități necesare în prezent și în viitor, o înăbușim în copii, până dispare. Studiile realizate pe perioade lungi, cu aceiași copii (vezi George Land și Beth Jarman, 1968) arată că potențialul de creativitate scade odată cu înaintarea în vârstă, iar descreșterea este una masivă, de la 98 % - copii de 5 ani care au dat testul, la 30 % - copii de 10 ani și 12% - copii de 15 ani. Cu alte cuvinte, copiii încep școala cu o doză mare de creativitate, pe care o pierd pe parcurs, tocmai pentru că activitatea școlară nu doar că nu o dezvoltă, ci nici măcar nu o menține la nivelul inițial (vezi și „Cum ucide școala creativitatea copiilor”, video al lui Sir Ken Robinson). Putem dezvolta creativitatea fiecare la ora lui, cu un efort minim. De ce să nu îi lăsăm pe copii, măcar 10 minute din ziua de școală sau 5 minute la ora de curs sau mai mult, dacă știm să ne legăm de competențele din curriculum, să deseneze liber, să scrie despre ce subiect vor, să pună întrebări ciudate, să creeze poezii, să compună cântece, să dea soluții care să uimească, să conceapă un experiment, să aibă un jurnal de însemnări? Îmi pot închipui, cu ușurință, ce mult farmec ar avea aceste activități, cât de mult le-ar plăcea copiilor, cum ar veni fericiți de la școală să le povestească părinților și bunicilor cât de cu bucurie este învățarea. Pentru că eu cred că profesorii nu sunt în sala de clasă doar să scrie sau să vorbească în fața unor șiruri de bănci în care stau elevi, ci se află acolo pentru a-i motiva și inspira pe copii.” Postarea aceasta mi-a atras atenția deoarece în mesajul doamnei Anca Tîrcă am regăsit opinii și nedumeriri personale. M-am întrebat adeseori cum aș putea face ca orele mele (de limba și literatură română sau de lectură și scriere creativă, în cazul opționalelor) să devină realmente creative. Care este „rețeta”? Care sunt „ingredientele”? Care este „secretul”, până la urmă, al unei lecții de acest tip? Există multe definiții ale creativității, dar cel mai mult îmi place următoarea: „Creativitatea înseamnă a lua elemente cunoscute şi a le asambla în moduri unice” (Jacque Fresco). Această definiție îmi amintește de o tehnică japoneză, numită Kintsugi, în sensul acela al unui obiect nou, diferit, poate chiar mai frumos, mai prețios, obținut la final, după „repararea” obiectului din ceramică spart cu pudră de aur, argint sau platină. Tehnica aceasta este despre a descoperi, nu despre a ascunde, dar și despre a găsi soluții originale, inovatoare pentru o problemă. Deși creativitatea se numără printre cele mai căutate deprinderi (top 3) necesare în viitor și tot mai mulți angajatori caută persoane care să gândească „out of the box”, capabile să găsească soluții inovatoare, originale, diferite, sistemul nostru de învățământ acordă foarte puțină atenție dezvoltării acestei componente importante a gândirii și a personalității elevilor și, de ce nu, și a profesorilor. Așadar, a dezvolta creativitatea elevilor noștri, în lipsa unor strategii, a unor demersuri organizate care să vizeze acest obiectiv, devine pentru cei mai mulți dintre profesori o provocare. „A preda este o ARTĂ.”, afirmă Ken Robinson, căruia îi cunoaștem interesul pentru școlile creative. Profesorii nu sunt doar furnizori de informație, ci ei ar trebui să desfășoare ore atractive, în timpul cărora elevii să se simtă motivați să participe, să învețe prin descoperire și nu prin repetare, să se simtă apreciați, chiar dacă mai și greșesc și încurajați să-și exprime opiniile, să-și valorifice imaginația și talentele, să caute soluții inedite pentru diferite solicitări. Altfel spus, o lecție de acest tip ar trebui să fie una caracterizată printr-un climat de lucru permisiv, în timpul căreia se face apel la metode și tehnici care dezvoltă creativitatea, iar produsele creative sunt apreciate și valorizate. Multe voci consideră că sistemul de învățământ inhibă creativitatea prin accentul pus pe reproducere, pe lipsa de apreciere a originalității, pe sancționarea curajului de a pune întrebări (în cazul profesorilor) sau pe frica de ridicol, pe timiditate, pe conformism (în cazul elevilor). Există metode și tehnici care se focusează pe dezvoltarea creativității. Una dintre acestea, aplicabilă în orele de literatură/redactare/optional de scriere creativă ar fi Compozițiile literare. Cum ar putea fi aplicată această metodă astfel încât rezultatele să fie unele creative? Câteva sugestii: 1. Să fie inspirate de o anumită imagine (o ilustrată sau un tablou celebru, o anumită culoare, pete de cerneală, capodoperă din sculptură, diverse figuri geometrice etc.) Exerciții derivate: reconstituie un tablou celebru (potrivit în etapa de documentare); un proiect de durată, pe parcursul căruia se caută poezii, imagini, tablouri, coperte de carte, texte literare/nonliterare inspirate de o culoare – vezi Frunză verde de albastru, de Nichita Stănescu; Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, de Ana Blandiana; pictura Luna verde, a lui Juan Miro; invitația la spectacolul Luna verde, spectacol de poezie electrică, în timpul căruia „sunetele viorii, versurile lui Lorca se amestecă și se recompun, (…), mișcările sunt A

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 14 întrerupte de un gând și pornesc odată cu noi fascicole de lumină”, romanul Tatianei Țâbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi. La finalul proiectului, elevii sunt invitați să scrie ei înșiși un text nou, inedit, care să fie inspirat de tabloul/culoarea respectiv(ă) sau de tot ceea ce au aflat în etapa documentării. 2. apelând la o piesă muzicală Se pot analiza versurile unei/unor melodii. De exemplu, la lecția despre textul liric Lacul, de Mihai Eminescu, se pot analiza comparativ versurile poeziei cu cele ale melodiei lui Taylor Swift, The lakes. Înainte de a trece la scriere, elevii pot testa, ghidați de profesor, aplicația Bells, compunând o melodie pentru poezia Lacul. Un alt exemplu: în timp ce scriu despre ceea ce au citit într-una dintre cărțile Cristinei Andone, din seria Povești din Pădurea Muzicală, despre Enescu, Mozart sau Vivaldi, elevii ascultă muzica lor, lăsându-se inspirați de aceasta. Un exercițiu înaintea unei redactări de text descriptiv ar putea fi invitația pentru elevi să descopere în muzica lui Enescu (în cele 2 Rapsodii, de exemplu): bucuria de a trăi, bătăile repezi ale inimii la revederea casei părintești, salturile sprintene ale mieilor pe pajiște, fluierașul ciobanilor, cântecul ciocârliei în înalt, chemarea cucului în crâng, clinchetul turmelor de oi în depărtare, clopotul grav din turla veche a bisericii din sat, apoi să folosească toate aceste „descoperiri” în text. 3. cu început dat (de exemplu: „Mi-e dor...”, „Îmi amintesc...”) Un astfel de exercițiu, l-am deprins de la Incubatorul de lectură, atelier ținut la Ipotești de poeta Svetlana Cîrstean, care le-a cerul participanților să scrie un text, în versuri, care să înceapă cu un vers din Andrei Dosa: Eu am venit pe lume ca să… Un exercițiu asemănător este acela în care fiecare rând nou începe cu un anumit cuvânt sau cu o anumită sintagmă, de exemplu: Mă numesc…/ Îmi plac…/ Mă înfurii când…/ Mi se umple inima de bucurie dacă… etc. 4. utilizând obligatoriu unele cuvinte date Un exemplu în acest sens îl reprezintă volumul colectiv Ce poți face cu două cuvinte?; apărut la Ed. Arthur, în care scriitori români contemporani au fost invitați să scrie texte pornind de la perechile de cuvinte: cocoloș-explorator, pelerină-tatuaj. 5. invocând o expresie cunoscută Se poate începe de la prezentarea unor expresii românești ilustrate (vezi www.adrianserghie.ro) și apoi li se poate cere elevilor să scrie texte scurte mizând pe polisemantism, omonimie, sens propriu/sens figurat etc. O completare foarte bună o reprezintă cartea Adinei Rosetti, Aiurea-n tramvai. Aventurile lui Anton în Țara Cuvintelor Anapoda, dedicată copiilor care iubesc cuvintele, cuprinzând 13 povestioare inspirate de 13 expresii românești folosite cu sensul lor propriu. Cartea cuprinde, la final, ca o dezlegare, pentru cei care nu „s-au prins” la timp, semnificația unor jocuri de cuvinte născute din valorificarea unor expresii precum: cum să legi o prietenie, a fi oaia neagră sau a te bate cu morile de vânt. 6. rescrierea finalului unei povești cunoscute Se poate porni de la colecția Creangă 2.0, Muzeul Literaturii Române, Iași. Se citește în clasă una dintre poveștile rescrise de autori români contemporani (Harap Alb 2.0 de Veronica D. Niculescu; Ivan Turbincă 2.0, de Alexandru Vakulovski; Prostia omenească 2.0, de Bogdan-Alexandru Stănescu,; Punguța cu doi bani 2.0, de Lavinia Braniște sau Capra cu trei iezi 2.0, de Matei Vișniec), se discută pe marginea modificărilor, se analizează efectul acestora asupra poveștilor. Se propun alte variante de final sau se rescriu, în aceeași notă, alte povești cunoscute. Povești rescrise în cheia noului limbaj, împins la extrem, spre satiră - pentru elevii de liceu, și nu numai, - pot fi citite și în Poveștile corecte politic de adormit copiii, de James Finn Garner (din Colecția Râsul Lumii). 7. compunere prin contorsionarea unor evenimente cruciale din istorie (de exemplu: Decebal a cucerit Roma) sau prin plasarea unei personalităţi marcante din istoria, ştiinţa şi cultura umană, într-o perioadă diferită de cea în care a trăit realmente (De exemplu: Leonardo Da Vinci, angajat la NASA etc.) Recomandările de lectură, de data aceasta, sunt cărțile Simonei Antonescu, din seria Istoria povestită copiilor, sau cartea lui Horia Corcheș, Istoria lui Răzvan, cărți ale căror personaje principale sunt copii care reușesc să se întoarcă în timp și să cunoască aspecte ale istoriei (personalități, evenimente etc.) în mod nemijlocit. Asemenea acestora, elevii sunt invitați să scrie despre un episod din istorie sau despre o personalitate istorică care i-a impresionat. 8. creaţie literară după un anotimp Pentru început, elevii sunt invitați să adune, în drumul lor de acasă spre școală, 3-5 obiecte care au legătură cu anotimpul, din care pot face rapid un „tablou”, care poate inspira scrierea unui text descriptiv. 9. povestire despre ființe neobişnuite Se poate porni de la textele Metamorfoza, Franz Kafka, și Super, sunt un gândac!, Ciprian Măceșaru. Elevii sunt invitați să-și imagineze și să povestească despre o zi din viața unui individ care s-a trezit într-o dimineață ghiocel, aloe vera sau balaur cu 7 capete. Se poate începe cu un fragment, de exemplu: din cartea lui J. K. Rowling, Animale fantastice și unde le poți găsi: Scenariul original): Se așază pe pat și se uită cu atenție la geamantan. În clipa aceea se deschide și cea de-a doua închizătoare și geamantanul începe să trepideze. Dinăuntru se aud niște sunete ca de animal întărâtat. JACOB se dă încet înapoi câțiva pași. Curios, se apleacă în față... Brusc,

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 15 capacul geamantanului se deschide și dinăuntru sare un Murtlap, un animal asemănător cu un șobolan având pe spate o excrescență ca o anemonă-de-mare. JACOB se luptă cu el, ținându-l strâns cu amândouă mâinile. Murtlapul se zbate din toate puterile. Ne întoarcem repede spre geamantan, care se deschide din nou. De data aceasta din el țâșnește o ființă invizibilă, care se izbește cu putere de tavan, după care iese prin fereastră, făcând-o țăndări. Apoi li se cere elevilor să descrie ființa neobișnuită care iese din geamantan. 10. Compunerea unei poezii/unei povești în grup, apelând la întregul efectiv de participanţi. Profesorul începe o poveste, iar elevii sunt invitați, rând pe rând, să o continue. Fiecare vers al unei poezii va fi scris de câte un elev pe o fâșie de hârtie. La final, elevii sunt invitați, într-o anumită ordine, să-și afișeze pe un poster și să-și citească versul. Ilustrativ pentru această „metodă” este volumul O sută de mii de miliarde de poeme, scris de Raymond Queneau, alcătuit după principiul lui Lautreamont: „poezia trebuie făcută de către toți, iar nu de unul singur”, adică fiecare vers este scris pe o bandă separate, astfel încât cititorul poate să compună 10 la puterea 14 sonete diferite. 11. Găsirea de titluri inspirate Se începe cu realizarea unui inventar al titlurilor din biblioteca personală sau a școlii. Se pot așeza apoi titlurile găsite după diferite criterii: nume de personaje, nume de țări/orașe/obiecte; sintagme; titluri bizare; titluri-metaforă; titluri plictisitoare; titluri incitante etc. Se poate citi, în completare, povestioara scrisă de Ioana Pârvulescu, Prima carte cu secret (din vol. Care-i faza cu cititul?), apărută mai apoi ca fragment în romanul Inocenții, care prezintă povestea unui anticar care-i provoacă pe 4 copii să-i afle ziua de naștere, căutând-o în anticariat și ținând cont că: „E la vedere, pe o carte. E legată cumva de o femeie. Dacă descoperiți cartea, veți afla când e și o s-o sărbătorim împreună, la anul, fiindcă anul ăsta a trecut deja. Eram spre sfârșitul lui august…”. După rezolvarea enigmei, elevii sunt invitați să realizeze și ei descrieri de tip ghicitoare pentru un titlu de carte ales de ei. Pornind de la poezia Două întrebări, de Carmen Tiderle (Un om bătrân i-a pus unui copil o întrebare/ Ce vrei să fii când te vei face mare?/ Copilul l-a luat de mână pe bunic/ Daʼ tu ce vrei să fii când te vei face mic?), elevii sunt invitați – la bibliotecă – să răspundă la întrebarea din poezie, folosind creativ cât mai multe dintre titlurile cărților din sală. De exemplu: Mi-aș dori să ajung un Negustor de începuturi de roman, pe care apoi să le transform în Povestiri de pe Calea Moșilor și să le „vând” copiilor în vreo Tabără, stârnindu-le cât mai multe Amintiri din copilărie. Aș vrea să ajung ca Micuța croitoreasă chineză, să cos într-o săptămână 100 de rochii, pe care acum doar le desenez în Jurnalul unei puștoaice. 12. Conceperea unor anunţuri pentru „Mica publicitate” Elevii sunt invitați să scrie anunțuri de tip „Mica publicitate”, care să vizeze obiecte din cărți. Un exemplu: Vând pelerină de invizibilitate, marca Harry Potter. Asigură o bună camuflare a celor care nu se simt pregătiți pentru orele de magie. Preț calculat la bursa bufnițelor înțelepte. Fiecare elev își poate publica, la final, anunțurile într-un ziar al clasei. Acestea sunt doar 12 moduri de a aplica o singură metodă, din care pot deriva, la infinit, variante în funcție de profesorul care alege să o folosească. Cu alte cuvinte, nu neapărat metodele sau tehnicile de lucru cu elevii sunt „secretul” unei lecții creative, ci felul particular, unic, inedit în care un profesor știe sau poate să le folosească. Creativitatea elevilor este, așadar, în strânsă legătură cu creativitatea profesorului. Ca profesori, ne dorim ca elevii noștri să fie creativi pentru că știm cu toții de efectele benefice ale creativității asupra indivizilor. Creativitatea este asociată cu sănătatea fizică și mentală, starea de bine și satisfacția. Așadar, cu cât mai multe ore creative, cu atât mai mulți oameni sănătoși și mulțumiți! Unitate și diversitate în educație Mihaela Sorina Barbacaru Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga” Botoşani Copiii cu dizabilități au dreptul să învețe în orice școală din România” este una dintre reclamele ce apar în mass-media şi are rolul de a sensibiliza opinia publică cu privire la integrarea copiilor cu nevoi speciale în şcolile din ţara noastră. Dar, oare, orice şcoală din România este pregătită să ofere servicii specifice nevoilor fiecărui copil cu dizabilităţi şi nu numai, ci şi copiilor a căror creştere și dezvoltare sunt afectate de mediul în care trăiesc, unul dăunător, care nu asigură cele necesare bunăstării acestora precum: lipsa hranei, locuința insalubră, neglijarea lor în familie, violența și abuzul, „

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 16 despărțirea părinților, copiii refugiați sau supraviețuitori ai unui război ( războiul din Ucraina, dar nu numai), copiii care sunt exploatați prin muncă ( copii din mediul rural sărac) sau cei luați de părinți peste hotare o perioadă, apoi reîntorşi în țară o iau de la capăt în anul următor, cei bolnavi de boli cornice ori cei care consumă droguri. Copiii provin din familii cu potenţial socio-economic şi cultural diferit, aparţin unor comunităţi culturale, naționale, religioase sau etnice diferite. Aceste apartenențe îi fac să fie diferiţi în anumite privințe: în comportamente, obiceiuri sau stiluri de viaţă şi răspuns la rezolvarea unor probleme. Știm cu toții, părinţi şi cadre didactice, că toţi copiii au dreptul de a fi educaţi împreună, în şcolile de masă, oricare ar fi dizabilitatea sau dificultăţile ce le întâmpină. Există o dezbatere continuă asupra avantajelor includerii copiilor cu cerințe educative speciale în structurile educative alături de covârstnicii lor. Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale creează discuţii, dispute între părinți. Unii părinţi, profesionişti şi chiar persoane cu dizabilităţi argumentează că unei persoane care este împiedicată să participe împreună cu egalii săi în şcolile de masă i se neagă dreptul fundamental la educaţie. Alţii, dimpotrivă, afirmă că prin integrarea în şcolile generale, multor copii cu cerinţe speciale nu li se asigură satisfacerea nevoilor lor. Argumentele celor din urmă se bazează pe nevoia de curriculum şcolar adaptat, resurse şi atitudini pozitive a personalului din şcoli, dar şi pe nevoia de formare a unor abilităţi pentru profesori şi părinţi în aşa fel încât aceşti copii să fie incluşi în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, de multe ori, incluziunea se confundă cu integrarea. Trebuie să înțelegem că incluziunea nu este un simplu concept care să poată fi redus la integrarea copilului cu cerinţe educative speciale în şcoală. Aceasta trebuie să acopere adecvat nevoile individuale ale copiilor. Flexibilitatea este cuvântul de ordine pentru a înţelege educaţia incluzivă. Principiile educaţiei incluzive cer să se aibă în vedere importanţa satisfacerii nevoilor/cerinţelor individuale ale copiilor, să se lucreze în parteneriat cu elevii şi cu părinţii/aparţinătorii legali, să se implice profesorii şi şcolile în dezvoltarea acestei abordări. Educaţia incluzivă este legată de o societate incluzivă, care promovează valorile democratice şi ascultă vocile tuturor membrilor ei. Societatea pluralistă, multiculturală şi democratică este bază de dezvoltare a educaţiei incluzive. Aceasta este o educaţie bazată pe şcoală ca partener al familiilor şi comunităţii şi pe înţelegerea comunităţii ca principalul susţinător şi partener al acesteia. Este o adevărată provocare pentru şcoală, dar şi pentru educaţie în general. Este educaţie de calitate, care dă o orientare pozitivă, democratică tendinţelor dezvoltării practicilor educative. Educaţia incluzivă în România se referă la abordările şi practicile menite să asigure faptul că toţi copiii, indiferent de abilităţi, de provenienţă socio-economică, etnie sau alte condiţii personale, au acces la educaţie de calitate. Acest concept subliniază importanţa respectării diversităţii şi nediscriminării în procesul educaţional. Deşi au fost făcute progrese, educaţia incluzivă în ţara noastră se confruntă cu diverse provocări: infrastructura, multe şcoli nefiind adaptate nevoilor copiilor cu dizabilităţi, resursa umană neavând parte de formare profesională astfel încât să fie pregătită să răspundă diversităţii nevoilor educaţionale, structurile de sprijin ( prin profesori itineranţi, consilieri şcolari, logopezi, mediatori şcolari) insuficiente, reticenţa unor părinţi în ceea ce priveşte existenţa acestor copii cu nevoi speciale în colectivele cărora aparţin proprii copii. Pentru un profesor fiecare copil este unic şi niciun copil nu este identic cu altul. Sunt diferenţe pe care le vedem cu ochiul liber şi altele pe care le observăm mai greu sau avem nevoie de metode specifice ca să le evidenţiem. Copiii diferă între ei prin particularitățile individuale și de vârstă. Un lucru important de la care trebuie pornit este acceptarea faptului că fiecare este diferit. Fiecare om are particularitățile sale, nu suntem identici, lucru valabil și în cazul elevilor noștri. Nu există doi oameni identici, nu există doi copii identici. Atunci, cum să-i tratăm pe toți la fel? În rândurile de mai jos, o poveste ilustrează beneficiile educaţiei incluzive. Era o dată o școală situată la marginea unui oraș liniștit, unde învățau copii de toate felurile – unii mai ageri la minte, alții mai visători, unii buni la matematică, alții cu talent la desen. Fiecare dintre acești copii avea propriul său mod de a învăța, propriile ritmuri și nevoi unice. Într-o zi, profesoara a intrat în clasă cu o idee minunată. Le-a spus elevilor: „Astăzi vom construi o corabie împreună! Fiecare dintre voi va contribui cu ceva special, iar împreună vom realiza cea mai frumoasă corabie pe care ați văzut-o vreodată!” Elevii au început să-și imagineze cum va arăta corabia lor. Ana, care iubea să deseneze, s-a oferit să deseneze planul corabiei. Era o fată cu dificultăți de învățare, dar atunci când avea în mână un creion, crea lucruri minunate. Ionuț, un băiat care avea dificultăți în a se concentra, dar era foarte priceput la construcții, a început să strângă materiale – bețișoare, hârtie, și chiar niște bucăți de sfoară – toate pe care le putea găsi. Mihai, un băiat mai timid, cu autism, era foarte atent la detalii. El a început să măsoare și să aranjeze materialele cu o precizie uimitoare, în timp ce David, care avea ADHD, a fost cel care a adus energia necesară pentru a începe construcția corabiei. El alerga dintr-o parte în alta, aducând tot ce era nevoie. Pe măsură ce lucrau împreună, fiecare elev a contribuit cu ceva unic. Unii și-au folosit creativitatea, alții forța fizică, iar alții atenția la detalii. Corabia lor prindea formă. Chiar dacă unii copii s-au lovit de dificultăți – Ana a întâmpinat probleme în a desena planul exact cum și-ar fi dorit, iar Ionuț nu a găsit toate materialele de care avea nevoie – toți au fost încurajați să continue. Profesoara le spunea „Nu contează cât de diferiți sunteți sau ce greutăți întâmpinați, atâta timp cât lucrați împreună, puteți crea ceva extraordinar!”

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 17 Când corabia a fost gata, toți elevii s-au strâns în jurul ei. Era o corabie colorată, poate nu perfectă, dar fiecare parte era construită cu dragoste și efort. Fiecare copil a simțit că a contribuit cu ceva important. Elevii și-au privit corabia cu mândrie. Era simbolul lor, al diversității și al puterii de a învăța unii de la alții, indiferent de provocările pe care le aveau. Și-au dat seama că nu contează cât de diferiți sunt, pentru că împreună, pot construi ceva minunat. Astfel, în fiecare zi, copiii din acea şcoală învățau nu doar să construiască corăbii sau să rezolve probleme, ci să aibă încredere în ei și în puterea colectivului. Și în final, descopereau că adevărata putere nu stă în a face lucrurile perfect, ci în a încerca și a lucra împreună, susținându-se reciproc. Această metaforă evidențiază nevoia de individualizare și adaptare în educația copiilor cu nevoi speciale, precum și răbdarea și dedicarea necesare din partea educatorilor. Toți cei implicați în sistemul de învățământ trebuie să conștientizăm că cerințele educative speciale nu sunt greu de înțeles. Trebuie doar să acceptăm că fiecare copil are nevoie de educație, că prin educație se dezvoltă și poate deveni membru integrat al societății lui, dar și că această educație oferită trebuie să fie potrivită fiecăruia, pentru a-și atinge scopurile. Profesorii sunt importanţi şi pentru felul în care acceptă şi valorizează diferenţele dintre copii. E bine să privim aceste diferenţe ca o provocare pentru a ne îmbunătăţi practicile, nu ca pe nişte probleme care îi privesc doar pe copii. Diferenţele impun existenţa unor cerinţe faţă de educaţie. Indiferent de diferenţele pe care le manifestă copiii unii faţă de alţii, când vin la şcoală ei trebuie sprijiniţi să înveţe. Mulți copii se confruntă cu probleme la un anumit moment al vieții lor. Unele probleme se rezolvă, altele necesită sprijin continuu. Pentru noi, profesorii, este important să ştim că toți copiii trebuie să beneficieze de educație şi să găsim calea pentru a face acest lucru posibil. Toţi copiii trebuie să înveţe împreună, în medii cât mai aproape de contextul normal al vieţii, nu în medii separate, iar fiecare copil trebuie integrat într-un program adecvat de educaţie, având dreptul să meargă la şcoala unde merg toţi copiii din vecinătatea sa, şcoală care răspunde nevoilor sale educative. Faptul ca suntem atât de diferiţi este o şansă a dezvoltării şi nu o limită. Starea de bine în școala incluzivă Monica Iuliana Ciubotaru Școala Gimnazială Nr.10 Botoșani ă preocupă starea de bine în activitatea didactică? Comisia Europeană, în colaborare cu statele membre ale UE, a recunoscut importanța stării de bine în educație, lansând inițiative precum Recomandarea Consiliului privind căile către succesul școlar și orientări privind promovarea bunăstării și a sănătății mintale la școală (Comisia Europeană, 2024). Starea de bine (Well being) este un aspect crucial al unui mediu școlar pozitiv și incluziv. Pe bună dreptate, aceste elemente nu pot fi separate.Acesta concept cuprinde sănătatea fizică, emoțională și socială atât a elevilor, cât și a profesorilor, influențând capacitatea acestora de a reuși academic și de a prospera pe plan personal. Dacă ne gândim puțin - când te simți bine, faci bine, nu e așa? Managementul școlar eficient joacă un rol vital în prioritizarea bunăstării. Totul ține de leadership, de sus în jos. Liderii trebuie să creeze politici și culturi care să susțină sănătatea și succesul tuturor membrilor. Acest lucru poate fi realizat prin diferite strategii, cum ar fi implementarea programelor de mindfulness, oferirea de programe de dezvoltare profesională în domeniul sănătății mintale și promovarea relațiilor pozitive între corpul profesoral și elevi. La urma urmei, chiar și noi profesorii nu putem avea grijă efectiv de alții dacă nu avem grijă mai întâi de noi. Sunt lucrurile mici care chiar contează. Școlile pot promova, de asemenea, bunăstarea fizică, oferind mese hrănitoare, încurajând activitatea fizică și asigurând accesul la servicii de consiliere. Școlile incluzive, în special, recunosc importanța bunăstării pentru toți membrii. Toată lumea ocupă un loc important, în aceste școli. Prin promovarea incluziunii, școlile creează medii în care toată lumea se simte apreciată, respectată și sprijinită. Aceasta, la rândul său, îmbunătățește starea de bine prin reducerea stigmatizării, promovarea empatiei și stimularea sentimentului de apartenență. Școlile incluzive se adresează, de asemenea, nevoilor diverse ale comunităților lor, asigurându-se că toți membrii au sprijinul necesar pentru a prospera. Nimeni nu este lăsat în urmă. Din păcate, în unele școli, din România, pare că se trece cu vederea importanța stării de bine, concentrându-se totul pe performanța academică. Acest lucru se poate datora diferiților factori, cum ar fi resursele limitate, lipsa de pregătire sau un accent pus doar pe performanțele școlare ale elevilor. Neglijarea stării de bine poate avea efecte dăunătoare asupra experiențelor și rezultatelor elevilor și ale profesorilor, ducând cel mai adesea la o stare de epuizare. Școlile incluzive acordă prioritate stării de bine a tuturor membrilor, recunoscând impactul acesteia asupra succesului.Acestea știu ce contează cel mai mult. Prin promovarea stării de bine, școlile V

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 18 pot crea medii favorabile învățării și dezvoltării. Avem nevoie de un mai mare accent pus pe asta în școlile noastre. Școlile din România, trebuie să recunoască importanța bunăstării și să ia măsuri proactive pentru a sprijini sănătatea și succesul comunităților lor. Este evident că a sosit timpul să dăm atenție și acestui aspect,de multe ori neglijat, pentru că așa cum spune Tom Rath, celebru autor american - „Starea de bine înseamnă combinația dintre dragostea noastră pentru ceea ce facem în fiecare zi, calitatea relațiilor noastre, securitatea finanțelor noastre, vitalitatea sănătății noastre fizice și mândria pe care o avem pentru lucrurile cu care am contribuit în comunitățile noastre.” Formarea cadrelor didactice în era digitală Sorin Luca CCD Botoșani n contextul transformărilor tehnologice rapide și al schimbărilor continue din societate, educația a intrat într-o nouă eră, cea digitală. Aceasta aduce cu sine atât provocări, cât și oportunități pentru cadrele didactice. Rolul profesorului nu mai este limitat la transmiterea de cunoștințe prin metode tradiționale, ci a devenit unul complex, care include facilitarea învățării prin intermediul tehnologiilor moderne, dezvoltarea abilităților de gândire critică și creativă a elevilor și gestionarea interacțiunilor online. În această nouă realitate, formarea continuă a cadrelor didactice este esențială pentru asigurarea unui proces educațional de calitate, care să corespundă nevoilor actuale ale elevilor și ale societății. Necesitatea adaptării cadrelor didactice la noile tehnologii Tehnologia a schimbat modul în care elevii accesează și consumă informații. Internetul și dispozitivele digitale oferă resurse nelimitate, iar educația digitală include atât platforme de învățare online, cât și aplicații și instrumente interactive. Pentru a rămâne relevanți și eficienți, profesorii trebuie să fie capabili să integreze aceste tehnologii în sala de clasă. Însă pentru aceasta, ei au nevoie de formare specializată care să le permită să înțeleagă și să utilizeze în mod corespunzător noile resurse educaționale. Cursurile de formare digitală trebuie să includă utilizarea platformelor educaționale precum Google Classroom sau Microsoft Teams, care facilitează atât comunicarea cu elevii, cât și organizarea și monitorizarea sarcinilor de învățare. De asemenea, profesorii trebuie să fie familiarizați cu o gamă largă de aplicații educaționale și instrumente digitale, de la simple resurse online, până la soluții mai avansate, cum ar fi realitatea augmentată și virtuală (AR/VR). Aceste tehnologii permit crearea unor medii de învățare imersive și interactive, în care elevii pot explora concepte abstracte într-un mod vizual și captivant. Proiectarea materialelor didactice interactive și accesibile În era digitală, profesorii trebuie să își adapteze materialele didactice pentru a le face accesibile și interactive. Un simplu text sau o prezentare PowerPoint nu mai sunt suficiente pentru a capta atenția elevilor. Tehnologiile moderne permit crearea de conținut multimedia, incluzând videoclipuri, simulări interactive și resurse 3D, care facilitează învățarea activă. Profesorii trebuie să fie instruiți în utilizarea unor instrumente digitale care să le permită proiectarea și personalizarea materialelor didactice, astfel încât acestea să fie atractive și relevante pentru fiecare grupă de elevi. Aceste resurse pot fi adaptate pentru a răspunde nevoilor individuale ale elevilor, oferindu-le posibilitatea de a învăța în ritmul lor și de a accesa materialele de oriunde și oricând. În plus, formarea în utilizarea accesibilității digitale este crucială, pentru a se asigura că materialele sunt accesibile tuturor elevilor, inclusiv celor cu nevoi speciale. Gestionarea interacțiunilor online și monitorizarea progresului elevilor Mediul digital aduce o schimbare fundamentală în dinamica interacțiunilor profesor-elev. Într-un mediu online, profesorii trebuie să găsească noi modalități de a menține un nivel ridicat de implicare și de comunicare cu elevii. Formarea cadrelor didactice în gestionarea interacțiunilor online devine esențială pentru a crea un mediu de învățare sigur și eficient. Aceasta include dezvoltarea unor strategii de comunicare eficiente, dar și abilități tehnice pentru utilizarea platformelor de conferințe video și a resurselor colaborative online. Monitorizarea progresului elevilor într-un context digital este, de asemenea, o provocare. Formarea profesorilor în utilizarea tehnologiei pentru evaluare și feedback devine esențială. Platformele online permit profesorilor să urmărească performanțele elevilor în timp real și să ofere un feedback continuu, personalizat, astfel încât aceștia să își îmbunătățească rezultatele. Integrarea tehnologiilor emergente: AI, AR/VR și Learning Analytics Formarea cadrelor didactice trebuie să țină pasul cu noile tehnologii emergente, cum ar fi Î

Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” 19 inteligența artificială (AI), realitatea augmentată și virtuală (AR/VR), și analiza datelor educaționale (Learning Analytics). Aceste tehnologii au un impact din ce în ce mai mare asupra modului în care se desfășoară procesul educațional și oferă oportunități fără precedent pentru personalizarea învățării. Inteligența artificială permite crearea unor sisteme de învățare adaptivă, care ajustează automat nivelul de dificultate al sarcinilor și resurselor educaționale în funcție de nevoile fiecărui elev. De asemenea, AI poate automatiza sarcinile administrative și evaluările, reducând volumul de muncă al profesorilor și oferindu-le mai mult timp pentru interacțiunea directă cu elevii. Profesorii trebuie să învețe cum să utilizeze și să interpreteze aceste sisteme pentru a oferi un suport personalizat elevilor. Learning Analytics este o altă componentă importantă în formarea cadrelor didactice, oferindu-le acestora posibilitatea de a folosi datele colectate pentru a analiza comportamentul și performanțele elevilor. Prin intermediul acestor date, profesorii pot identifica elevii care întâmpină dificultăți sau au nevoie de intervenții suplimentare, ajustând strategiile de predare în funcție de aceste informații. Provocările formării cadrelor didactice în era digitală Deși tehnologia aduce multe beneficii educației, formarea cadrelor didactice în era digitală se confruntă cu o serie de provocări. Una dintre acestea este rezistența la schimbare. Profesorii, în special cei care au fost obișnuiți cu metodele tradiționale de predare, pot întâmpina dificultăți în adoptarea noilor tehnologii. De aceea, formarea trebuie să fie nu doar tehnică, ci și orientată spre schimbarea mentalităților, oferind exemple clare ale beneficiilor pe care le aduc aceste tehnologii în educație. O altă provocare este accesul inegal la resurse tehnologice. În multe școli, echipamentele și infrastructura digitală nu sunt adecvate sau accesibile tuturor profesorilor și elevilor. Acest lucru poate crea diferențe semnificative între instituțiile de învățământ și grupurile de elevi, ceea ce poate duce la o educație inegală. Concluzie Formarea cadrelor didactice în era digitală este o necesitate fundamentală pentru adaptarea la noile realități ale educației. Tehnologia are potențialul de a transforma procesul de predare-învățare, oferind noi modalități de implicare a elevilor și personalizare a învățării. Cu toate acestea, profesorii trebuie să fie pregătiți și sprijiniți pentru a integra tehnologiile emergente în mod eficient. O formare continuă, care să includă atât abilități tehnice, cât și strategii pedagogice moderne, este esențială pentru succesul educației digitale. În acest fel, cadrele didactice vor putea răspunde mai bine nevoilor generațiilor viitoare de elevi și vor contribui la crearea unui sistem educațional mai echitabil și inovator.

Supliment „REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE” Mentor XXI Nr. 3–4 (100–101) 2024 20 Cuprins Cristiana Veronica Pintilie - Evaluarea în educaţie ........................................................... 1 Cristina Manolache - Impasuri în educație ..................................................................... 2 Daniela Mariana Biolan - Gânduri despre educație de ieri și de azi ....................................... 3 Diana Maria Agheorghiesei - Despre profesori și educație cu sens ......................................... 5 Dorin Alin Seucaliuc - Etica în educație ........................................................................ 6 Elida Stefania Sava - Contribuții la cunoașterea factorilor care influențează educația ............... 8 Felix Arhip - Educația în era digitalizării: o nouă paradigmă pentru învățare și creștere ............. 9 Isabella Cantemir - Inovaţia pedagogică în Centrul de Documentare şi Informare ..................... 10 Iuliana Petronela Damian - Importanța activităților nonformale ......................................... 11 Loredana Nicoleta Carcea - Creativitatea în școală ......................................................... 13 Mihaela Sorina Barbacaru - Unitate și diversitate în educație............................................. 15 Monica Iuliana Ciubotaru - Starea de bine în școala incluzivă ............................................. 17 Sorin Luca - Formarea cadrelor didactice în era digitală .................................................. 18